Multă lume se miră când le spun că predau un curs de ebraică. Invariabil, primele trei întrebări sunt:
1. „Și vine lumea?”
2. „Da’ la ce le trebuie?”
3. „Ce fel de oameni vin la curs?”
Pe undeva îi înțeleg pe sceptici. Eu însămi am gândit așa înainte să mă apuc de treabă. Cine naiba o să vină la cursul de ebraică? Cui îi trebuie așa ceva? De ce ar alege cineva să și plătească ca să învețe o limbă care sigur nu-i va folosi nici la angajare, nici la altceva practic?
Am lansat totuși invitația. La început, în Mediaș, ca parte dintr-un proiect mai mare, iar apoi în Sibiu, ca principala ocupație la momentul respectiv. Și… au început înscrierile! Azi unul, mâine – trei, și tot așa până când s-au adunat în medie 10 cursanți în fiecare grupă. Eram foarte surprinsă, și nu eram sigură cum să primesc această nouă situație!
Evident, i-am întrebat pe cei care s-au înscris, de ce au făcut-o. Răspunsurile lor sunt la fel de variate precum propria lor persoană. Unii și-au dorit să fie mai aproape sufletește de textele sacre, alții erau pasionați de limbi străine care mai de care mai ciudate – iar ebraica este deosebit de ciudată :), alții își doreau să facă ceva doar pentru ei, să fie timpul lor de investit în și înșiși.
Pe toți i-am înțeles și le-am apreciat intențiile. Însă cei care m-au surprins cel mai mult au fost cei care au început să învețe ebraica pur și simplu ca pe o provocare personală. Cred că aici ne regăsim cu toții, într-o măsură mai mare sau mai mică. Toți ajungem într-un punct în viață în care ne spunem – mno, și de-acum înainte ce mai e nou? Poate am bifat deja toate „căsuțele” – familie, job/carieră, călătorii, mașină, etc.
Și de-acum?
Ce ne stimulează? Ce ne trezesc simțurile? Ce ne scoate din rutină?
Pentru cei care și-au ales acest curs ca să iasă din rutină, trebuie să le reamintesc, aproape la fiecare lecție: Nu vă grăbiți, luați-o încetișor! Știu că e frustrant să nu intre în cap odată, dar nu uitați că este o limbă complet nouă, complet diferită de tot ce ați făcut până acum, sunteți din nou copii, în clasa întâi!
Aveți răbdare cu voi înșivă!
Și eu sunt „vinovată” de lipsă de răbdare cu mine însămi. Ne-am obișnuit să ne iasă totul repede, să avem rezultate instant, totul e tot mai rapid, mai eficient, mai scurtat. Când vii la cursul de ebraică, ne confruntăm cu vulnerabilitatea de a fi copil din nou. De a o lua de la capăt, cu frustrările de rigoare. Cum adică să nu fiu în stare să citesc un simplu cuvânt sau să scriu o propoziție simplă?
Frânele scârțâie, ies scântei, miroase a ars și ne vine să lăsăm totul baltă, să ne întoarcem la lucrurile familiare, ușoare, comode. Dar tot acolo este și rutina, plictiseala, un alt fel de frustrare. Ce-i mai atrăgător? Ce mă face să mă simt mai viu?
Da, vine lumea la cursul de ebraică. Vine lume care vrea să iasă din cotidian, din rutină. Care vrea să se provoace și să vadă, după multă vreme, cum e să faci ceva pentru prima dată. La ce le trebuie? La tot 🙂
English (UK) 
Română